Lacustră.

TIPĂREȘTE

V-am amenințat la sfîrșitul ultimului meu review că o să continui să vă povestesc despre excursia mea din jud. Neamț, de la sfîrșitul lunii mai, anul de este. Cum promisiunea făcută e datorie curată, iacă, m-apuc să mă țiu de cuvânt, chiar dacă știu că vestea asta vă aruncă direct în disperare.

Da, vă mai omor nițel cu excursii despre locuri și localități din România. Și să vă considerați norocoși! Puteam să vă spun despre mănăstiri și biserici, caz în care o parte dintre voi probabil ați fi fugit direct la concluzii. Dar locurile despre care urmează să vă povestesc chiar merită!

Ca orice turist de mă aflu, înainte să plecăm în excursia planificată în județul Neamț, mă rog, parte din el, ne-am uitat să vedem cu ce vreme ne-amenință Romica Jurcă, și nu doar din curiozitate, ci și pe motive de haine de ne trebuiesc la noi. Prognoza, în ceea ce mă privește, era absolut minunată: ploaie toată perioada, cu garanție aproape 100%! Și-atunci, de ce minunată? Păi, nu v-am spus eu de atâtea ori că mie-mi place ceața, vremea mohorâtă și ploaia măruntă?

Am și corespondent celebru: George Andone Vasiliu, ăla pe care l-ați învățat cu toții la școală. Da, despre Bacovia e vorba, omul pe care, dacă nu ploua afară, parcă-l plictisea existența. Bine, ziceți că era un autor ciudat, dar dacă vă uitau și pe voi părinții prin biserică peste noapte, poate nu scăpați doar cu un „Amurg violet” .

Știu, am curaj să mă compar cu George Bacovia. Dar nu mi-e frică de confruntare: am făcut armata la infanterie! :))

De ce l-am băgat și pe Bacovia în review-ul meu?! Păi, nu degeaba! Dacă tot am bătut atâta monedă pe ploaie, ceață și vreme mohorâtă, omul merita măcar o apariție specială. În plus, privind retrospectiv, nici nu se putea mai potrivit: astăzi vă voi povesti despre o plimbare pe lacuri sau, după caz, pe lângă ele. Cu alte cuvinte, urmează un review lacustric, expresie de mare finețe literară, inventată pe loc și brevetată aici, înainte să mi-o fure Academia Română.

Așa că, dacă v-ați pregătit cizmele de cauciuc, pelerina și dispoziția necesară pentru a suporta încă o relatare turistică de-ale mele, putem porni la drum. Sau la apă. Sau pe lângă apă. Depinde cât de cooperante s-au dovedit lacurile în ziua respectivă.

Lacul Izvorul Muntelui

După ce am admirat lacul de sus, de pe drumurile care șerpuiesc pe coastele munților, a venit momentul să ne apropiem de el. Și nu oricum, ci direct de pe mal, acolo unde apa și muntele par că au făcut un pact de neagresiune și conviețuiesc în perfectă armonie. Ce vreți, v-am spus că Pensiunea” Panaghia” este chiar pe malul Lacului.

Lacul Izvorul Muntelui, sau Lacul Bicaz, cum îi spun mulți, este unul dintre acele locuri care te obligă să încetinești. Nu pentru că ar exista vreun indicator rutier în sensul ăsta, ci pentru că priveliștea îți fură atenția la fiecare cotitură. De o parte apa, liniștită și întinsă cât vezi cu ochii, de cealaltă dealurile și munții care se oglindesc în ea de parcă și-ar verifica din când în când freza. Iar peisajul chiar își face treaba. Din când în când, dintre nori își făcea apariția și Ceahlăul, privind de sus toată agitația turiștilor cu aerul unui boier bătrân care a văzut multe la viața lui și nu se mai impresionează ușor.

Așa că, atunci când proprietarii pensiunii de ne avea oaspeți ne-au întrebat dacă n-am vrea o plimbare pe lac, am acceptat imediat. Doar n-om fi venit până aici ca să ne uităm la lac exclusiv de pe mal, ca la televizor. Vaporașul aparținea pensiunii și, contra unei sume de bani, puteam abuza de ambarcațiune preț de două ore. Zis și făcut.

Singurul of de-l aveam pe partea inimoasă a ființelor noastre era ploaia, cumva măruntă, ce se manifesta încă de dimineață. Dar, dacă tot îl invitasem pe Bacovia în review, nu puteam să ne plângem tocmai acum de vreme. Ar fi fost lipsă de respect față de musafir.

Am stabilit ca, pe la ora 10,30, să ne găsim la ponton, îmbrăcați adecvat. Motiv pentru care ne-am înfofolit corespunzător, de parcă urma să traversăm Atlanticul și nu un lac din județul Neamț. Pe data de 22.05.2025, la ora stabilită, ochișorii ne luceau la locul-cioată, pregătiți de aventură.

Ne-am îmbarcat, adăpostiți sub terasa acoperită de la puntea vaporașului și ne-am făcut curaj. Cele două ore de era programată plimbarea n-aveau să ne ude atât de grav. Cel puțin asta era teoria. Practica urma să se pronunțe mai târziu.

Am plecat spre lac bucuroși, în plimbarea noastră acvatică. Bucuroși mai ales pentru că venise și cel de urma să conducă vaporașul de-așa natură ca plimbarea acvatică să nu devină subacvatică. Mi s-a părut un detaliu important și liniștitor.

De pe lac, vederea locurilor era și mai frumoasă decât de pe mal. Munții păreau mai înalți, pădurile mai dese, iar apa mai întinsă. Cam în zece minute am ieșit în larg și-aicea, ce să vezi? A ieșit dogorelul!

Și nu așa, oricum, ci cu lumină și căldură, de parcă voia să-și ceară scuze pentru prognoza din zilele precedente. Normal că am renunțat imediat la siguranța anti-ploaie asigurată de terasa de pe punte și am urcat pe a doua punte, cea de deasupra cabinei. De-acolo priveam în toate direcțiile deodată și ne-am făcut gâturile tirbușon încercând să vedem toată panorama în același timp. Să știți că nu-i adevărat că numai bufnițele pot să întoarcă capul la 180 de grade. Și noi am reușit.

Plimbarea a fost calmă. Am urcat de lângă baraj până aproape de Poiana Largului, admirând malurile, casele răsfirate pe dealuri și liniștea apei. Am trecut și pe lângă Ceahlău, care, cu tot soarele și lumina, se încăpățâna să rămână ascuns după un plafon gros de nori. Dar nu contează. Legendele sunt descoperite cu greu, nu așa, fără muncă. Că, atuncea, n-ar mai fi legende.

Acuma, drept îi că fiecare are trăirile personale, funcție de emoțiile de și le-a educat de-a lungul vieții. De-aia nu pot să mă dau de ceasul morții ca să vă conving că e musai să vă plimbați pe lac. Fiecare cu piticii lui, cu bucuriile lui și cu locurile care-l fac să zâmbească. Dar, dacă tot puteți, de ce ați refuza?!

Eu unul vă spun doar atât: cele două ore de plimbare programate s-au făcut lejer două ore și jumătate. Și nu pentru că s-ar fi stricat vreun ceas pe vaporaș sau pentru că am rămas împotmoliți prin cine știe ce golf ascuns, ci pentru că omul de ne-a fost ghid nu se uita obsesiv la secundar și nici noi nu ne grăbeam nicăieri.

Ba, dacă mă întrebați pe mine, am mai fi stat. Dar, ca orice lucru frumos, și povestea asta avea un sfârșit. Și poate că e mai bine așa. Dacă toate lucrurile bune ar dura la nesfârșit, n-am mai avea despre ce povesti după aceea.

La un moment dat, cel de ne-a fost căpitan, ghid și povestitor în același timp ne-a explicat că un traseu cu adevărat zdravăn pe lac ar dura cam șase ore. Vreo trei la dus și încă pe-atâtea la întors. Sincer să fiu, nu m-ar fi deranjat nici varianta asta, mai ales că vremea se îmblânzise și lacul părea dispus să ne mai suporte prezența.

Nouă ne-a plăcut și numai cât am fost. De plătit am plătit câte 50 de lei de persoană. Ni s-a spus că ni s-a făcut hatâr, pe motiv că eram cazați la pensiune. Din ce citisem eu înainte, un tur obișnuit pe lac ar costa pe la 25 de lei de persoană, dar ar dura cel mult o oră.

Acuma, nu știu cine are dreptate. Pensiunea, internetul sau vreun contabil specializat în plimbări lacustre. Eu vă spun doar cât am dat și cât am stat. Restul, cum se zice pe la noi, scrie pe net. Să mor care minte!

Cheile Bicazului

După ce-am coborât de pe vaporaș și-am năpădit malul, am constatat că era ora 13. Nu ne-am mirat deloc, că așa ne și așteptam să fie. Cele două ore programate se transformaseră de mult în două ore și jumătate, iar noi nu păream deloc afectați de această gravă abatere de la program.

Am uitat să vă explic importanța prezenței mele în acel grup. Eu mai fusesem pe-acolo și, prin urmare, aveam obligația morală de a-i lăsa și pe ceilalți să se înfrupte din cunoștințele mele turistice. Un fel de ghid neautorizat, dar bine intenționat.

Drept urmare, în mod democratic, adică după ce mi-am expus punctul de vedere cu suficientă convingere, am dat poruncă să ne petrecem restul zilei mergând să vedem Lacul Roșu. Mai ales că ăilalți nu mai fuseseră acoloșa.

Zis și făcut. Ne-am adunat în mașini și duși am fost spre noua noastră țintă.

Pe drum, Cheile Bicazului le-au arătat tuturor de ce e frumoasă natura. Iar eu, văzându-le pentru a nu știu câta oară, am constatat că frumusețea nu se uzează prin repetare. Din contră.

Mi-au fost afectate reflexele primare, cel puțin alea de țin de mimică: am rămas, din nou, cu gura căscată și ochii larg beliți. Mă rog, nu eram deloc frumos, dar, hei, trebuie să recunoașteți că niciodată n-am pretins c-aș avea așa calități estetice.

Dacă tot ați ajuns prin partea locului, săriți peste Cheile Bicazului doar dacă aveți vreo urgență extremă. Gen vă caută cineva cu mandat. Altfel, nu prea există scuză.

Recunosc că eu fac parte dintre oamenii care încă se minunează când natura își arată mușchii. Iar în Cheile Bicazului îi arată serios. Drumul șerpuiește printre pereți uriași de stâncă, atât de înalți pe alocuri încât ai impresia că muntele s-a despicat în două doar ca să lase oamenii să treacă.

Oricât de atent ai fi la condus, inevitabil îți mai fuge privirea spre înălțimi. În stânga stâncă, în dreapta stâncă, deasupra altă stâncă. Iar printre ele, pădure, apă și liniștea aceea specifică locurilor care existau cu mult înainte să apară noi și care, probabil, vor exista și după ce vom termina noi de făcut fotografii.

Nu știu dacă există vreun cuvânt care să descrie exact senzația pe care o ai acolo. Eu am rămas doar cu impresia că mă aflam într-un loc în care natura a avut chef să facă spectacol și nu s-a zgârcit deloc la decoruri.

Așa că, dacă sunteți prin zonă, opriți, coborâți din mașină și priviți. Uneori asta este tot ce trebuie făcut.

Lacul Roșu. Frumusețea legendei și a peisajului.

Despre Lacul Roșu s-au spus și s-au scris multe. Și despre frumusețea lui, și despre legenda lui. Eu nu mă bag să vă povestesc legenda, că sigur o găsiți mai bine spusă prin alte părți. În schimb, vă spun ce-am văzut eu, cu ochișorii personali din dotare.

În primul rând, Lacul Roșu este unul dintre locurile alea în care ajungi și constați că fotografiile, deși frumoase, au mințit prin omisiune. Nu pentru că ar fi trucate, ci pentru că nu pot să redea senzația pe care o ai când vezi apa, munții și cioturile acelea de copaci ieșind din lac ca niște străjeri bătrâni care încă refuză să părăsească postul.

Am parcat, ne-am dezmorțit oasele după drumul de la Bicaz și am pornit în plimbarea clasică din jurul lacului. Și dacă mă întrebați pe mine, plimbarea asta face toți banii. Nu costă nimic, în afară de puțină energie și chef de mers pe jos.

În maxim cincizeci de minute poți ocoli lacul într-un ritm normal, fără să te transformi în atlet olimpic. Iar dacă, asemenea mie, te oprești din trei în trei minute să faci poze, să admiri peisajul sau să te uiți după cine știe ce detaliu interesant, probabil că vei sta ceva mai mult. Dar cine te grăbește?

Poteca este ușoară și plăcută, iar la un moment dat urci puțin și ajungi în zona pasajului-observator. De-acolo se vede lacul și mai frumos. Sau, mă rog, mie așa mi s-a părut. Poate și pentru că începusem deja să mă simt foarte bine și să mă comport ca orice turist responsabil: priveam natura cu admirație și abuzam de telefonul din dotare de-l țineam pentru fotografii.

Priveliștea chiar merită. Munții înconjoară lacul, pădurea coboară până aproape de apă, iar cioturile acelea celebre completează un tablou pe care nu-l vezi în fiecare zi. Este unul dintre puținele locuri în care stai câteva minute și nu simți nevoia să vorbești. Te mulțumești să privești.

Bine, asta până când începe să-ți fie foame.

Pentru că după ce-ți faci numărul de pași și-ți mulțumești ochii, vine momentul să mulțumești și burta. Iar la Lacul Roșu există suficiente posibilități pentru asemenea acte de caritate gastronomică.

În cazul meu, langoșii cu brânză, smântână și usturoi reprezintă una dintre marile realizări ale civilizației umane. Nu știu cine i-a inventat, dar omul ăla merita o statuie. Sau măcar un langoș gratuit pe viață.

Desigur, doritorii se pot delecta și cu mâncare specific ungurească, celebrul gulaș, zic, sau, mai prozaic, cu mici, cu fripturi și cu tot felul de bunătăți de sfârâie prin zonă și împrăștie arome capabile să clatine cele mai solide principii alimentare. Știți faza cu micii:

” -Bună ziua, vreau și eu două înghețate!

-Bună ziua, mari sau mici?

-Aaa, aveți mici?!

-Da!

-Păi, atunci, vreau 5 mici și două beri!”

Și nu, nu vă fie frică. Nu va trebui să vă vindeți rinichii ca să puteți plăti masa. Prețurile sunt omenești, porțiile cinstite, iar mâncarea suficient de bună încât să te împingă spre păcatul lăcomiei.

Hm... frumos păcat, dacă e legat de mâncare!

Așa că, dacă ajungeți prin partea locului, nu vă limitați la o fotografie făcută de pe marginea drumului. Luați lacul la pas, priviți-l din toate unghiurile și acordați-i măcar o oră din timpul vostru. Sunt șanse foarte mari să plecați de-acolo cu telefonul plin de poze, cu burta mulțumită și cu sentimentul că natura, atunci când vrea, știe să facă lucrurile foarte bine.

Toată șederea noastră acoloșa a durat vreo 4 ore, timp suficient, zic io, pentru mulțumit toate dorințele turstice. Apoi, am plecat, nazati , spre Pensiunea Panaghia, locul de ne aștepta, cum altfel, în Moldova, decât cu mâncare și chef de vorbă? De-aici, aveam să plecăm, pe 23 mai, spre Tg. Neamț, Humulești și mai departe. Așa-i că v-am stârnit curiozitatea? Haidi, buăi, fiți și voi buni cu mine, ce, vă durea burta dacă erați și voi politicoși și vă prefăceați interesați? Iacă, m-am opărit, plec, haidi, pa!

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 71 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI