Capul Doloșman – unde istoria s-a ascuns bine

TIPĂREȘTE

După câteva zile de stat în apartamentul meu din Mamaia Nord, privind aceeași mare și aceleași prețuri care cresc direct proporțional cu temperatura de afară, am ajuns, inevitabil, în faza filosofică a vacanței. Cea în care, pe la ziua a patra, începi să cauți altceva. Să ieși din cercul vicios: plajă – terasă – plajă – bere – plictiseală.

„Hai să ne plimbăm în natură” , zic eu, ca orice locuitor temporar de litoral care și-a dat seama că marea, deși frumoasă, nu ține de urât.

Și poate, dacă ne ajută istoria, găsim vreun loc care să ne inspire, să ne conecteze la altceva decât la Wi-Fi-ul slab de pe plajă. Un sit arheologic, o cetate, o urmă de coloană spartă – orice care să ne confirme că timpul trece și pentru alții, nu doar pentru noi, care zăcem la 36°C cu o înghețată la 30 lei.

Ajungem să ne întrebăm, sincer: cei care au ajuns pe malul Mării Negre acum mii de ani, grecii ăia cu sandale și idei, ce-or fi zis? Oare chiar le-a plăcut briza, au simțit chemarea spirituală a Pontului Euxin, sau – cum bănuim noi, ironic și puțin cinic – au venit ca să scape de taxe? Au înființat orașe, au ridicat ziduri, au dat nume sofisticate locurilor unde acum se servesc clătite cu Nutella la 35 de lei.

Noi, urmașii lor, ne plimbăm printre ruine și ne simțim, pentru câteva clipe, înțelepți. Apoi ne întoarcem la realitate: muzică din toate boxele posibile, șezlonguri lipite unul de altul ca o metaforă pentru lipsa de spațiu personal, și întrebarea eternă: de ce stăm 14 zile, când 3 erau suficiente? Dar ne consolează ideea că și anticii aveau probabil aceleași dileme. Doar că ei nu aveau aplicații de livrare.

După patru zile de Mamaia Nord, în care am văzut toate răsăriturile posibile, am memorat meniurile de la terase și am ajuns să recunosc vocile vecinilor de plajă după oftat, a venit momentul: nu mai pot! Nu mai vreau să aud de frappe-uri cu topping „gratis” de nervi. Vreau fiorul cunoașterii, ceva vechi, cu sens, cu praf istoric și vânt din altă epocă.

Când vrei să fugi de șezlong și să te întorci în timp

Așa că-mi iau harta (Google Maps, dar să nu stricăm poezia), și aleg Capul Doloșman. Căci dacă tot zac în Dobrogea, de ce să nu mă clatin de emoție în fața ruinelor Cetății Argamum?

Nu e chiar o muncă de Sisif. Îmi iau mașina, nevasta, ritual cu  o rugăciune de mulțumire scurtă pentru aerul condiționat, și o tai pe ruta Corbu–Mihai Viteazu–Baia–Ceamurlia de Jos (de Sus n-am aflat nici azi ce-i, poate o stare de spirit?) și mai departe spre Vișina-Jurilovca. În timp, înseamnă o oră și un sfert, cu totul sunt vreo 80 de km, din Mamaia Nord, spun. Drum liber, peisaj autentic, un pic de stepă, un pic de sat românesc clasic, fără figuri. E liniște. Nu urlă nicio boxă, niciun DJ nu-ți spune că „urmează piesa verii” .

Ajung în Jurilovca – comună frumușică, cu parfum de localitate care are un lac în spate și o poveste în față. E curată, are oameni calmi și, mai ales, are un nume care sună a pește afumat și barcă legănată. Aici, apa e Dunărea – cu majusculă și cu greutate istorică. Nu-i valul agitat de Mamaia, e unda blândă care-ți zice: „Stai, respiră, gândește un pic.”

Deja parcă simți că vacanța prinde un contur mai profund. E ceva în aer – poate mirosul de trestie, poate liniștea care nu costă nimic. Pe litoralul românesc, ceva gratis?! Dar mai am 7 km. Și 2000 de ani de dat timpul înapoi.

Capul Doloșman – între mit, ruină și realitate... foarte naturală

Au ajuns alții pe Lună, au vorbit cu Houston, au avut probleme și le-au rezolvat. Eu? Eu vreau doar să ajung din Jurilovca la Capul Doloșman. Doar 7 km. Ce mare lucru? Nimic. Adică... chiar nimic. Drum printre câmpuri, stuf cât vezi cu ochii, canale ale Dunării care-ți dau senzația că ai intrat într-un Discovery documentar, cu narator suedez. Tabloul e liniștitor – până începe să devină frustrant.

La început, drum asfaltat. Tăt normal. Mă laud deja în gând: „Ia uite, ce frumos, ce civilizat...” . Apoi, dintr-odată, STOP! Se termină asfaltul, exact acolo unde un panou sobru te anunță că ai intrat într-o rezervație naturală, iar altul – ceva mai ambițios – îți spune că te afli deja în cetatea Argamum. Ăia de vorbiți grecește Orgame, nah, vă simteți mulțumiți?!

Ridic sprânceana, privesc în jur: cetate?! Canci! Ori am orbul găinilor, ori panoul face glume. Pe telefon se arată data, e 15 iulie, nu 1 aprilie! În față – dealuri, vegetație crescută de-a-n boulea, și poate, cu indulgență, niște ruine rătăcite, pe care doar un arheolog cu multă imaginație și un bisturiu de iarbă le-ar putea defini ca „cetate” .

Drumul continuă, din ce în ce mai prost. Dar eu continui și mai hotărât. Am mașină cu matematică, 4x4 = 16, trece prin toate gropile cu o eleganță suspinată, la AUTOMET Focșani prețurile sunt egale cu nebunia de-o ai când conduci!

Ajung într-un final glorios pe malul Lacului Razelm. Rezervație naturală. Așa scrie. Dar pare mai degrabă rezervată de un tip care și-a întins cortul direct pe istorie, are un foc mare în care fierbe probabil niște leacuri antice, o fi vreun druid,   și face baie în costumul pe care natura i l-a dat de când a ieșit din mă-sa. Îmbrăcat? Hm... relativ. Să zicem că poartă sinceritate. Deagajat, o da! Doar că, na, bărbat sunt, compar involuntar, hm, nu prea are cu ce să se mândrească, nu mă sperii pentru Adriana!

Razelmul se deschide în fața mea – liniște, apă, reflexii de nori, păsări, cormorani, boala lui Daea, care nu făcea producție din cauza lor, care par și ele în vacanță.

E frumos! Aș zice chiar poetic, dacă n-aș avea burta goală și semnal slab la telefon. Ridic privirea. Mai sus, în stânga, o culme cu un panou, o cărare timidă, multă, dar multă buruiană și câteva pietre. Astea, da, gem de istorie. În sensul că se vede că au fost acolo cândva, la începutul timpului. O iei, apostolește, pe cărare. Nu te grăbești. La câte fire de iarbă trec peste adidașii tăi, simți că natura chiar te înghite ușor, ca pe un gând rătăcit.

Ajungi sus. Capul Doloșman. Un loc care nu urlă, nu vinde nimic, nu face selfie. E singura faleză stâncoasă de la Marea Neagră, pe malul românesc , zic , formată din straturi de calcar care stau cuminți de mii de ani. De acolo, vezi tot lacul. Tot timpul. Tot sensul. Și, poate, un pic din ce voiai de fapt să simți când ai plecat de acasă.

N-ai găsit o cetate în sens clasic, dar ai dat de ceva mai rar: tăcere, spațiu, și o istorie care nu-ți cere bilet de intrare. De fapt, minunea naturii, cea pe care o căutam, involuntar, cu toții.

Doloșman, Jurilovca și nimicul cu patină istorică

Am pierdut vreo două ore din viață pe Capul Doloșman, locul unde istoria și stuful se îmbrățișează, iar turiștii încearcă să înțeleagă ceva. Nu am găsit piatra filozofală. În schimb, am descoperit pietre obișnuite, așezate pe ici, pe colo, de parcă ar fi fost un zid. Sau poate o cărare. Sau, după cum spun panourile optimiste, Basilica, Poarta Nordică, Turnul de pază. Poate.

Adevărul e că ai nevoie de imaginație. Multă. De-aia spun: viața fără imaginație e pustiu. Cu imaginație, aici vezi un oraș antic, o cetate, cică cea mai prima de pe teritoriul României, cu vreo 30 de ani de dinainte de Histria , o istorie zbuciumată. Fără ea, vezi niște dealuri, multă buruiană și un panou ruginit care încearcă să-ți explice ce ai fi putut vedea, dacă ai fi fost altcineva.

Cedăm. Ne întoarcem la mașină. Alți 7 km de liniște și gropi, până în Jurilovca. Dacă tot am ajuns, zicem: hai să vedem ce mai e prin zonă.

Portul turistic e, în esență, o parcare mare cu vreo trei case acoperite cu stuf, de tip demonstrativ, adică să vezi că se poate, dar să nu te entuziasmezi. În mijloc, un punct de îmbarcare spre Gura Portiței. Scrie clar: de aici pleacă vaporașul. Nu scrie și când. Dar poate e intenționat – prea multă precizie strică emoția. Ce spunea Blaga, poetul, nu politicianul, despre corola de minuni a lumii?!

Ne tragem sufletul cu o cafea de la chioșc pentru Adi și un Pepsi Zero zahăr pentru mine. Să fiu un mort sănătos, atunci când Irina vine să-mi bată la ușă, să nu mă prindă cu glicemia sus. Ne mai învârtim prin comună: un magazin Profi, o biserică mare și cam atât. N-o fi mult, dar e tihnă. Și uneori, tihna e mai scumpă ca orice cetate.

Gata. Pentru ziua de azi, e destul!

Ne întoarcem la Mamaia Nord, la stilul acela de dolce far niente cu aromă de  praf de plajă în păr. Asta , cu praful în păr, e figură de stil, io mă rad pe cap, v-ați prins, nu ?Ce ziceam eu că mă plictisesc la mare? Ei, mă plictisesc cu stil. Stau cu burta la soare și nu mă gândesc la nimic. Bine, eu oricum , indiferent de ora zilei ,nu mă gândesc la nimic ! E cum zicea și Moromete – nu că n-aș vrea, dar nu pot, n-am capacitățile.

Dacă vă recomand drumul ăsta? Da! Măcar să mă răzbun. Și dacă, tot sunteți acolo, mai opriți și la Plaja Vadu sau Corbu – legendele litoralului românesc. Da, au fost legende, iar sâmburele de adevăr mai există, dar e din ce în ce mai mic. Aproape homeopatic.

Mergeți, oameni buni! Dacă nu vă place, dați vina pe mine, în cel mai rău caz, mă înjurați. Sunt tocit la de-astea. Nu-mi pasă! De-aia și plec, vă lăs, haidi, pa! 

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd, până în 1.8.25, o versiune cu MULT mai puține reclame
• Ați dori o versiune COMPLET fără reclame? — va fi posibil, în viitor — pentru aprox 8-9 lei / lună

---

VIZUALIZĂRI: 139 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI