Surprinzătorul Ermoupoli

TIPĂREȘTE

După Paros și Naxos, două insule cu arhitectură tipic cicladică, am resimțit din plin șocul întâlnirii cu capitala arhipelagului, Ermoupoli. În locul caselor albe cu uși și obloane albastre, am fost întâmpinați în port de clădiri impunătoare și elegante, în stil predominant neoclasic, iar în depărtare am zărit contururile a două biserici mari, chiar prea mari pentru o insulă atât de mică: sus, pe dealul din față, catedrala catolică Agios Georgios și în dreapta, tot în vârful unei coline, cea ortodoxă Agios Nikolaos.

Despre aceasta din urmă citisem că la vederea sa, vaporul „claxonează” de trei ori iar biserica răspunde cu tot atâtea bătăi din clopote. Un obicei păstrat datorită unei legende care zice că în vremuri de demult, un marinar s-a salvat de la înec, după ce sărise în apă de pe o navă eșuată, luându-se după sunetul clopotelor. Așa o fi: eu recunosc cinstit că n-am auzit nici semnalale acustice ale vaporului, și nici clopotele bisericii. 😕

Dar să trecem peste asta...

Deși mă documentasem și văzusem câteva filmulețe, mărturisesc că am fost luată prin surprindere de aspectul clădirilor din prima linie, izbitor de asemănător cu cel al oricărei urbe din Italia, Franța sau Germania. Și mai mirată am fost să descopăr în ceea ce localnicii numesc „orașul de sus” - Ano Syros - de fapt, un fel de suburbie, un adevărat labirint de străduțe medievale în pante foarte abrupte, legate între ele prin șiruri nesfârșite de trepte din piatră.

Secolul al XIX-lea și-a dat mâna cu al XIII-lea. Cât de eclectic și incitant totodată! 😮

Cum se explică acest amestec inedit?

În reviewul anterior vezi impresii, am amintit câte ceva despre istoria locului. Revin acum cu detalii.

Ano Syros, situat în zona cea mai înaltă a capitalei Cicladelor, precede Ermoupoli cu câteva secole. A fost întemeiat de către venețieni în veacul al XIII-lea, la puțin timp după cucerirea insulei de către Marco Sanoudo, fondatorul Ducatului Arhipelagului cu capitala în Naxos, și păstrează o atmosferă medievală inconfundabilă: case din piatră tencuite în alb, cu balcoane din lemn și arcade care acoperă pasaje înguste. Construirea sa pe dealul San Giorgio, cu răsfrângeri de alei descendente în formă de evantai, în stil fortăreață, a avut scopul de a-i apăra pe localnici de invadatori, și în special de pirați.

În vârful colinei se înalță catedrală romano-catolică închinată Sfântului Gheorghe, datată de la finele veacului al XIII-lea și refăcută în 1834. Este folosită și azi de creștinii de această confesiune din Syros, care reprezintă cca. 47% din totalul populației insulei.

Până la Războiul pentru Independența Greciei din 1821-1832, Ano Syros a rămas singura așezare din acest colț estic al insulei. Situația s-a schimbat dramatic odată cu sosirea primilor refugiați greci, alungați de turci din Asia Mică și din insule ca Psara, Chios sau Creta. Mulți din ei erau oameni de afaceri cu dare de mână - în principal negustori, bacheri și armatori -, care au început curând să-și ridice conace mari și luxoase la poalele dealului San Giorgio. Populația a continuat să crească mulțumită libertății religioase și altor condiții sociale favorabile garantate Vaticanului și Franței („sponsori” ai Syrosului) de către Imperiul Otoman în schimbul neutralității în timpul războiului.

Syros s-a transformat, aproape peste noapte, dintr-o insuliță pe jumătate adormită într-un important centru maritim, comercial și cultural al Greciei eliberate. Ano Syros s-a extins rapid, într-o dispunere spectaculoasă în amfiteatru, spre țărmul Mării Egee. În 1826, noul oraș capătă (în chip foarte nimerit) numele Ermoupoli/Ermoupolis/Hermopolis, după cel al zeului Hermes, protectorul comercianților, iar în 1833 devine capitală a Cicladelor.

Profitând de poziția centrală în arhipelagul Cicladelor, ca și de înlesnirile acordate de turci, Ermoupoli ajunge să fie cel mai mare port al Greciei și un jucător de seamă pe rutele din Mediterana. În anii 1850, în cartierul Neorion ia naștere primul șantier naval din țară, cu peste 2.000 de angajați, și în 1854 se construiește cel dintâi vas cu aburi. Din șantier vor porni pe mare anual cca. 80 de nave noi.

Dar nu numai construcția de nave impulsionează dezvoltarea orașului, ci și sistemul bancar și de asigurări în shipping, precum și industria ușoară, cu fabrici de textile și pielărie. Spre finele veacului al XIX-lea, economia insulei atinge vârful iar populația ajunge să depășească 30.000 de oameni. Astăzi, orașul numără 13.700 de rezidenți permanenți, destul de mulți comparativ cu alte orașe din insulele grecești și indicator cert al faptului că Ermoupoli nu trăiește exclusiv din turism, cu oameni angajați doar sezonier pe timpul verii.

Dar imediat după boomul de la jumătatea veacului al XIX-lea, vine declinul. Atena își recapătă treptat strălucirea antică și preia frâiele Greciei în calitate de capitală a noului Stat Elen, canalizând majoritatea investițiilor, iar Pireu se erijează în principalul port al țării. Este urmat de Patras în Peloponez și, odată cu darea în folosință a Canalului Corint în 1893, Ermoupoli și Syros își pierd din importanță. O ultimă lovitură e dată de ocuparea insulei de către naziști în 1941, care are drept rezultat o puternică recesiune.

Nu înainte însă ca Ermoupoli să dobândească aspectul princiar ce poate fi admirat și astăzi.

La poalele bisericii Agios Nikolaos, în Vaporia, cartierul nordic, și totodată cel mai bogat al orașului, armatorii și căpitanii de vas și-au ridicat vile în stil neoclasic, cu balcoane din marmură și fresce pe pereții și tavanele din interior. Biserica ortodoxă Agios Nikolaos, ce străjuiește cu cupola sa albastră inconfundabilă Vaporia, a fost închinată protectorului orașului și - deloc de mirare - al marinarilor. A fost construită între 1848-1870 din ordinul regelui Otto și a fost finanțată parțial din donații făcute de binefăcători avuți, motiv pentru care a fost poreclită „biserica Sfântului Nicolae cea bogată” , pentru a o distinge de locașul religios cu același hram din Ano Syros, considerat a fi „sărman” .

Iar în zona centrală, parțial pietonală a Ermoupolisului, arhitecți europeni de prestigiu, majoritatea germani și italieni, au desenat un plan urbanistic ambițios și au proiectat, după modelul impus Atenei de bavarezul rege Otto, clădiri inspirate din arhitectura clasică antică grecească, armonizându-le cu influențe renascentiste italiene și cu romantismul occidental al vremii. Combinația elegantă de stiluri a făcut din Ermoupoli un oraș modern, cu o personalitate distinctă.

Vizita noastră a început din terminalul autobuzelor KTEL de pe faleză, prilej cu care am putut admira construcțiile în stil venețian ale căpităniei portului și am aruncat un ochi și spre șantierul naval. Pe undeva prin zonă citisem că există o stație a autobuzului care te urcă gratis spre Ano Syros, dar eram sceptică în această privință. Oricum, nu banii contau în acest caz, ci faptul că urcușul pe jos chiar pune în dificultate până și cele mai agile picioare... 😁 Așa că ieșea complet din discuție.

Am întrebat șoferul care ne adusese din Galissas, satul unde ne cazaserăm, de unde putem lua busul spre Ano Syros, și ne-a indicat să cotim la dreapta și să ne grăbim. Ceea ce am și făcut. Aveam să descoperim stația pe strada Alekoy Panayogli, în fața unui emporium chinezesc (câh! ☹) și, într-adevăr, la urcare nu ni s-au cerut bani.

Bună treabă! 😂

Informațiile despre orarul acestui autobuz gratuit sunt destul de confuze pe site-uri, dar se pare că ar circula la fiecare două ore dimineața și după-amiaza, iar seara din oră în oră. Ceea ce n-ar fi de mirare, căci una dintre atracțiile majore ale capitalei Cicladelor este panorama orașului și mării văzută la apus.

Fiind dimineață, noi nu am beneficiat de asemenea priveliște. În schimb, mi s-au confirmat impresiile călătorilor care icniseră din greu în sus pe dealul San Georgio și relataseră despre această experiență: autobuzul a gâfâit și horcăit la urcarea pe panta foarte abruptă. 🤣

Stația terminus e Pano Terma, în apropiere de catedrala catolică, dar noi am coborât în Piatsa, un mic scuar mărginit de câteva cafenele și magazinașe. Apoi am purces, luându-ne după alți câțiva turiști greci, de-a lungul unei străduțe cu balustradă din piatră. De o parte se întindea în jos, în amfiteatru, orașul „nou” Ermoupoli, cu Marea Egee sclipind jucăuș în soare și valuri izbindu-se de așa-zisa plajă Asteria (în fapt, o platformă betonată amenajată printre stânci, căci Ermopoli nu are paralii) și cu biserica Agios Georgios în fundal, iar în spate, în sus, aleile înguste, pavate cu piatră cubică, ale vechii așezări venețiene.

Ochii se bucură, inima tresaltă! Doamne, câtă frumusețe! 😃

Case albe sau zugrăvite în nuanțe pastelate, cu uși și obloane colorate, balcoane mici, inundate de bougainvillea și alte flori vesele, toate îngrămădite în stilul tipic așezărilor medievale în care locuitorii se înghesuiau unii în alții pentru a se apăra de atacatori. Ici-colo, peste clădiri se înalță crucea câte unei capele de familie și peste tot indicatoare îi îndrumă pe vizitatori către diverse atracții: cafenele cu două-trei mese lipite de ziduri pentru a lăsa spațiu de trecere, buticuri cu suveniruri home-made (împletituri, borcane cu miere, șiraguri de mărgele etc.), mici muzee.

Trecem de o expoziție dedicată lui Markos Vamvakaris, muzicianul care a impus stilul blues grecesc rebetiko/rembetiko, și dăm de un atelier în fața căruia îmi atrage atenția un „afiș” închis într-un bloc de marmură al unei organizații numite Desperate Artists, prin care vizitatorii sunt îndemnați să „Shop local. Keep it Greek” . Mă întristează și mă bucură totodată acest anunț: e semn că și aici, în Syros, o insuliță mai ocolită de turismul de masă, artiștii se simt amenințați de invazia produselor contrafăcute ieftine dar au decis să ia atitudine.

După vreo trei sferturi de hălăduială prin labirintul de alei, facem un popas într-un bar al cărui nume, din păcate, nu l-am notat. Spun „din păcate” pentru că ambianța mi s-a părut fabuloasă: înăuntru era amenajat ca un bistro oarecare, cu mese din lemn și tejghea din zinc din spatele căreia picurau însă sunetele unor celebre șansonete franțuzești, care se scurgeau afară, pe terasa cu vedere superbă spre oraș. Întregul Ermoupoli ni s-a așternut la picioare în atmosfera boemă a melodiei interpretate de Charles Aznavour. 🥰

Plătim consumația - 8 euro un pahar de bere și un frappé, deloc exagerat -, și pornim să coborâm spre oraș. E greu de urcat, dar nici la coborât nu e ușor când genunchii artritici protestează zgomotos iar treptele par să nu se mai sfârșească. 😟 Ethnikis Anistaseos - așa se cheamă strada lată la care ajungem într-un sfârșit, și de pe ea am ocazia să fac o poză grozavă, cu colina presărată cu căsuțe de poveste și catedrala catolică în vârf.

Ușor-ușor pătrundem în zona centrală din Ermoupoli, și peisajul urban suferă modificări substanțiale. Pășim acum pe străzi mai largi, placate cu dale mari din marmură, încadrate de clădiri rezidențiale și publice cu arhitecturi diverse, de la venețiană la germană, și chiar cu influențe orientale.

Intrăm în biserica ortodoxă cu hramul Adormirea Maicii Domnului, situată în spatele falezei, și ne mirăm de exteriorul rococo, fără clopotniță-turn, și de interiorul baroc, stiluri rar întâlnite în Grecia. Admirăm coloanele spiralate din marmură și tavanul boltit, pictat în albastru ceresc. Sfântul locaș a fost ridicat între 1826-1829 și distrus de naziști în 1943, fiind refăcut în anii 1950.

Principalul punct de atracție este mica icoană din pronaos, înfățișând scena adormirii Maicii Domnului pictată în stil bizantin cretan, opera de tinerețe (1562-1564) a lui El Greco. Semnătura sa, „Dominikos Theotokopoulos, pictorul” , a fost identificată în 1893 de un specialist grec.

De aici o luăm la pas pe strada comercială Stamatiou Proiou din  cartierul Psariana, numit așa după locuitorii din insula Psara refugiați în Syros în urma masacrului otoman din 1824. Magazine stau înșirate la parterul caselor neoclasice modeste, cu unu sau două etaje și mici balcoane cu balustrade metalice. Simplitatea e însă numai de fațadă, atâta timp cât pășim pe materialul prețios al dalelor din marmură.

În câteva minute ajungem în punctul central al orașui, Piața Miaouli, cotată drept una dintre cele mai frumoase din Grecia. Și categoric, printre cele mai mari din insulele elene.

Scuarul dreptunghiular vast, încadrat de terase-cafenele umbrite de palmieri, stă mărturie gloriosului secol al XIX-lea și poartă numele amiralului Andreas Miaoulis, ce s-a distins în timpul Războiului pentru Independența Greciei.

Pe una din laturi, piața adăpostește cel mai grandios și emblematic edificiu din Ermoupoli - primăria proiectată de arhitectul bavarez Ernst Ziller, responsabil, printre altele, și de construcția sediului Academiei din Atena sau a Teatrului Municipal din Patras. Piatra de temelie a fost pusă în 1876, clădirea fiind inaugurată în 1898. Uimește prin dimensiuni, inclusiv prin scara de 15,5 m lățime și partea centrală a frontonului, integral din marmură, dar mai ales prin combinația îndrăzneață și pe alocuri ciudată de stiluri: un parter de inspirație toscană, primul etaj de sorginte ionică iar turnurile - corintice.

Inițial s-a intenționat crearea unui spațiu public care să găzduiască mai multe clădiri administrative majestuoase, în scopul de a ridica moralul localnicilor într-o perioadă când declinul economic începuse să se manifeste. Din lipsă de fonduri s-a renunțat la idee, toate eforturile fiind concentrate asupra primăriei. În ea au încăput însă nu doar birourile funcționarilor acestei instituții, ci și cele ale tribunalului, arhivelor și cadastrelor, precum și sălile Muzeului Arheologic.

La mai bine de un secol de la amenajarea sa, Miaouli a rămas centrul administrativ și cultural al orașului și principalul loc de întâlnire și socializare pentru cetățenii urbei.

În fața primăriei, este statuia amiralului iar pe o altă latură, Centrul Municipal de Cultură Hermoupolis. Alte clădiri reprezentative pentru stilul neoclasic al construcțiilor din Ermoupoli din a doua jumătate a veacului al XIX-lea sunt Teatrul Apollon, o copie la scară redusă a Operei Scala din Milano datorată italianului Pietro Campo, precum și Biblioteca Municipală sau Spitalul General, proiectate de renumiți arhitecți greci.

După această masivă infuzie de istorie și cultură, ne-am rătăcit prin câteva alei întortocheate și ne-am odihnit, în fine, picioarele obosite la un restaurant foarte drăguț de pe o stradă din vecinătatea pieței. Dar despre el, într-un alt review.

Cu forțe împrospătate, am luat-o înapoi spre stația de autobuz, admirând în trecere alte clădiri neoclasice de pe faleză și o sculptură ce îl comemorează pe Markos Vamvakaris.

Am plecat din Ermoupoli cu amintirea unui oraș surprinzător prin combinația dintre medieval, renascentist și neoclasic, vestigii ale trecerii sale prin veacuri, și totodată nespus de pitoresc ca așezare și plin de viață, cu multe taverne și magazine. Un loc cu aspect foarte diferit de ceea ce am văzut în celelalte Insule Ciclade, dar la fel de și prietenos cu vizitatorii. ❤️

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 262 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI