Saigon - un melanj unic de tradițional și european

TIPĂREȘTE

Demult-demult sudul actualului Vietnam era o zonă mlăștinoasă locuită ici-colo de mici comunități (se pare că primii coloniști au venit de pe țărmul estic al Chinei de azi) ce supraviețuiau îndeosebi din pescuit. Pe urmă, pe la sf. sec. 17, nobilii locali Nguyen au asanat ceva bălți prin zonă și au fondat așezarea numită Gia Dingh. În 1859 au venit francezii și, timp de aproape un secol cât au rămas, au numit locul Saigon, iar țara Indochina. Lor li se datorează înflorirea fără precedent a zonei, aerul atât de european al orașului de azi și multe dintre atracțiile pe care turiștii se înghesuie an de an să le viziteze.

Au plecat francezii și aproximativ imediat au venit americanii; nu neapărat cu gânduri prietenoase, dar și-au lăsat și ei amprenta unică pe care n-avem cum s-o ignorăm. După 20 de ani de orori, războiul s-a terminat – într-un mod destul de rușinos pentru Saigon, urmat însă de unificarea țării și, în sfârșit, de pace și reconstrucție (în stil comunist, dar reconstrucție). Și de o nouă schimbare de nume; în onoarea părintelui spiritual al unificării, i s-a zis Ho Chi Minh. Regimul se menține în Vietnam și în prezent, însă cu nuanțe proprii, ce îl apropie mult de capitalism: abandonul controlului economic de către stat, încurajarea micilor afaceri private etc (chiar a fost numit „comunism capitalist” sau „capitalism comunist” ).

Azi, cu aproximativ 9 milioane de locuitori, Ho Chi Minh City (HCMC) /Saigon este al doilea cel mai populat oraș al Vietnamului (după capitala Hanoi) și, în același timp, unul dintre cele mai vizitate. Acest lucru se transpune într-o atmosferă vibrantă și amețitoare, comună marilor metropole, dar și în dezavantaje precum aglomerație și poluare.

Am avut 2 zile la dispoziție pentru Saigon, cu mențiunea că prima venea după o călătorie destul de obositoare și, în cazul meu, după o noapte nedormită. Dar nu-i bai; acasă abia m-aș târî într-o situație similară; în vacanță însă nu mă plâng, strâng din dinți și pornesc în explorare. Adrenalina, deh...

Pentru (doar) 2 zile am zis să ne stabilim obiective rezonabile: fără muzee, fără nimic ce amintește de război. Să ne fixăm pe atmosferă. Zis și făcut.

Aveam deja salvate pe GoogleMaps câteva chestii obligatoriu de văzut. Pe lângă articolele extrem de bine documentate de pe acest site (mulțumesc încă o dată autorilor) și altele din spațiul virtual, studiasem în avion ghidul „Vietnam” publicat acum mulți ani în colecția National Geographic (nici nu visam eu la vremea respectivă!... doar cu ochii deschiși.). Ne-am lăsat bagajele la hotel și, în timp ce așteptam să ne primim porțiile de mic dejun la bistroul alăturat, ne-am făcut oarece plan de bătaie.

În primul rând, am zis să vedem râul, dacă tot suntem atât de aproape și am ieșit în capătul străduței într-o piață semicirculară cu o statuie impozantă. În față ne-a întâmpinat șoseaua super-circulată, cu câte 3 benzi pe sens, dincolo de ea era râul. Șoseaua avea din loc în loc treceri de pietoni, însă n-am văzut niciun pieton să se avânte printre sutele de scutere și automobile ce vâjâiau în ambele direcții, așa că nu ne-am încumetat nici noi. Nu cred că șoseaua aia e făcută totuși să fie traversată de picior de om... Ne-a trecut rapid, aveam să vedem râul doar în poze și, a doua zi, de sus, din turnul... dar să nu anticipăm.

Am pornit-o la pas mai departe, întâi pe lângă țărm, unde sunt înșirate hoteluri de lux, apoi am cotit-o spre oraș cu destinația clară Oficiul Poștal Central. Acesta se află în impozanta Piață Paris, în vecinătatea catedralei catolice Notre Dame de Saigon – punctul 0 al Saigonului. Din păcate, catedrala am prins-o acoperită de schele, am sperat totuși să fie deschisă, dar se pare că procesul de reabilitare implica și interiorul. Totuși, pe părțile laterale am putut admira o parte din zidurile acoperite cu cărămidă rozalie, o parte din arcadele frumoase ale ferestrelor și o rozetă. În scuarul cu flori din fața bisericii se află o statuie de marmură albă înfățișând-o pe Fecioară.

Clădirea Poștei însă se prezenta în toată splendoarea – o construcție cu dom central prevăzut cu un ceas uriaș deasupra marchizei de la intrare și cu 2 aripi simetrice, minunat decorată în stil Art Nouveau. Ambele, catedrala și Poșta datează din a doua jumătate a sec. 19, iar proiectarea ultimei se datorează companiei lui Gustav Eiffel. Am ignorat tarabele cu de toate instalate pe trotuarul din față și am pătruns în interior, unde ne-am strecurat cu greu prin vânzoleala de localnici și turiști, încercând să identificăm elementele istorice despre care citisem în ghid: plachetele inscripționate cu numele lui Benjamin Franklin, Volta și Ampere și gravurile montate în niște nișe pe pereți, închipuind hărți vechi ale orașului și regiunii.

Locul încă funcționează ca oficiu poștal; mulți turiști obișnuiesc să-și trimită de aici câte o ilustrată ce-i va întâmpina, probabil, la întoarcerea acasă. N-am încercat. Pe „aripile” laterale, la care se ajunge urcând câte un rând de trepte, sunt instalate tarabe și magazinașe cu mărfuri variate, de la îmbrăcăminte până la bijuterii.

Tot înăuntru am remarcat biroul de la care poți cumpăra bilete pentru tururile hop on hop off; autobuzul cu punte descoperită aștepta cuminte în piața din apropiere. Și atunci ne-a venit ideea de geniu: de ce să ne rupem noi picioarele pe căldura asta (se făcuseră vreo 30 de grade între timp și nu ne dăduse prin cap să ne fi schimbat la hotel în haine mai subțiri) când putem admira totul de la înălțime?

Există mai multe tipuri de bilete, unele pentru circuit continuu (de o oră), altele ce îți permit să cobori și să urci din nou de-a lungul întregului interval 8-15:30; există și tururi „de noapte” , între orele 16 și 23). Autobuzele pleacă tot la 30 de minute.

Am ales prima variantă care e și mai ieftină, desigur (150000 VND = 5,71$/persoană). La urcare ți se pot oferi pălării din acelea conice vietnameze, pelerine de ploaie, căști audio și apă. Și o hartă a traseului (pe care, din păcate, am rătăcit-o). Am urcat la etaj, să ne bată vântul prin plete (și soarele-n cap) și să putem fotografia în voie, ascultând în căști explicațiile înregistrate (disponibile în mai multe limbi), alternând cu muzică tradițională (a tot rulat o piesă faină despre Vietnam, când cu versuri în engleză, când în franceză; n-am mai întâlnit-o nicăieri, am căutat-o pe net și n-am găsit-o...).

Traseul a fost foarte interesant, am plutit ca-n transă, dispăruse orice urmă de oboseală, așa de mult mi-a plăcut! Am străbătut bulevarde largi, mai mult sau mai puțin umbrite de copaci seculari, dar și străduțe pe unde autocarul abia se strecura. Am trecut pe lângă clădiri vechi, istorice, unele minunat reabilitate, altele afișând patina timpului, dar și prin cartiere de zgârie-nori „oțel și sticlă” (am traversat râul și, la primul giratoriu, ne-am întors). Am profitat de aglomerația din trafic și de faptul că autocarul nu putea înainta cu viteză prea mare și era nevoit să oprească deseori la semafoare sau pentru a-și face loc printre celelalte vehicule și am făcut multe fotografii. În dreptul obiectivelor importante oprea oricum un minut-două pentru a permite urcarea/coborârea călătorilor.

Am bifat din mers: Grădina Botanică (era în plan o vizită amănunțită, dar n-aveam să mai apucăm), Muzeul Vestigiilor Războiului, Piața Centrală (modernă), Piața Ben Thanh (istorică), Palatul Reunificării (o construcție ce datează, în forma actuală, din 1966, dar ca edificiu istoric din 1868, fiind ridicat de francezi), Primăria și Opera. Recomand acest tur scurt dacă nu dispuneți de prea mult timp sau dacă vreți să vă faceți o idee și pe urmă să reveniți asupra locurilor ce vă interesează în mod particular.

Ne-am îndreptat apoi către hotel pe celebra stradă Dong Khoi, ce pornește de la catedrală și Oficiul Poștal și se termină în vecinătatea râului, păstrând de-o parte și de alta unele dintre cele mai reprezentative clădiri pentru perioada „franceză” și „americană” a orașului. Citez din ghid: „Dong Khoi este coloana vertebrală a Saigonului. Această stradă a fost sursa de inspirație pentru reputația orașului de Paris al Orientului. Acesta este locul în care soldații americani epuizați de război agățau fetele din baruri. Francezii denumeau strada „rue Catinat” . Sud-vietnamezii o numeau „Tu Do” (libertate). Denumirea curentă este „Dong Khoi” (revoltă generală); este locul în care se găsesc cele mai cochete magazine din oraș și evocă ecouri de mare profunzime.”

Pe noi magazinele ne ne prea interesau, în schimb ecourile cam da. Am identificat destul de ușor hotelurile istorice despre care citisem; unele își păstrează și azi strălucirea și reputația (precum Caravelle), altele s-au mai ponosit un pic (Rex sau Continental).

La Caravelle aveam să ne întoarcem după căderea serii, căci eram chitită pe barul istoric Saigon Saigon, aflat la ultimul etaj al stabilimentului, despre care citisem că oferă, pe lângă atmosferă, vederi minunate cu împrejurimile. Citez din nou: „În 1964, o bombă a explodat la etajul 5 de la Hotelul Caravelle, un hotel de 10 etaje inaugurat cu mare pompă în ajunul Crăciunului din anul 1959, având marmură italiană și geamuri din sticlă antiglonț. Explozia nu a produs victime omenești, dar a afectat 9 camere și parbrizele autoturismelor din parcare. În timpul războiului din Vietnam, posturile de televiziune CBS și ABC aveau redația aici.”

Într-adevăr, urma să avem parte de o experiență memorabilă pe terasa barului. Am luat câte o bere artizanală (a propos, vietnamezii stau destul de bine la capitolul bere, mai ales la cea artizanală! ; nu știu de ce, dar n-aș fi zis), mai mult ca pretext să ne aflăm acolo. Am admirat, am pozat, am avut parte și de ceva reprezentații: în bar (care e de fapt restaurant, oferta de mâncare fiind destul de solidă) a început să cânte la un moment dat o solistă locală acompaniată de o mică formație, iar în Piața Lam Son, chiar sub noi, pe scena improvizată, se desfășurau repetiții în stil comunist pentru... n-am înțeles exact motivul. Ba că Partidul Comunist a fost re-votat a nu știu câta oară, ba că echipa națională de fotbal câștigase locul 3 la Campionatul Asiei... Probabil și una și alta. Oricum, am prins orașul în mare fierbere în cele 2 zile petrecute de noi acolo, e drept că am prins și weekend... Aveam să întâlnim astfel de scene aranjate în mai multe piețe din Saigon, iar nopțile au fost cu siguranță albe pentru mulți dintre locuitori și turiști (din fericire nu și pentru noi, grație ferestrelor bine etanașate ale hotelului!).

A doua zi am luat-o de la capăt cu forțe proaspete. Aveam în gând încă de acasă să explorăm un pic cartierul sud-vestic al Saigonului, Cholon, zis și cartierul chinezesc, „cunoscut odinioară drept zona de ascunzătoare a hoților, localurilor de fumat opiu, tripourilor și bordelurilor” . Mă gândisem s-o facem cu un Grab-ceva, dar remarcasem pe harta primită la turul din ziua precedentă că există un tur asemănător ce acoperă exact zona asta. Doar că ține 1,5 ore, iar punctul de plecare este Piața Ben Thanh (Binh Tay) . Ocazie bună să vizităm și piața, că tot era în plan și ea, nu?!

În drum ne-a ieșit mai întâi Primăria (Palatul Comunal) , o clădire extrem de frumoasă, în cel mai pur stil Art Nouveau european, pe care o remarcaserăm încă deunăzi în trecerea autocarului. În plus, are în față un parc minunat aranjat, cu niște canale laterale pline de flori de lotus (floarea de lotus fiind floarea-simbol a Vietnamului) ce tocmai dădeau să se deschidă. E și statuia tătucului Ho Chi Min pe-acolo. Un loc numai bun pentru făcut selfie. A propos, vietnamezii (mai ales tinerele fete) sunt înnebuniți după selfie! Nu știu dacă erau ceva ocazii speciale sau așa procedează ei de fel; se îmbracă în haine tradiționale (rochiile acelea lungi, în culori pastelate – ao dai – purtate peste pantaloni sunt atât de feminine și absolut minunate!) și se pozează în fel și chip.

Am ajuns și la piață, am recunoscut clădirea (din turul anterior) – cu dom central în formă de turn, cu un ceas uriaș montat deasupra intrării principale. Are de fapt intrări din toate cele 4 puncte cardinale și o suprafață apreciabilă. Nu știam exact de unde pleacă turul, dar am zis să-i dăm ocol pieței, că om vedea vreun autocar-ceva. Într-adevăr, am dibuit locul și am aflat că prima plecare era abia peste vreo jumătate de ceas, iar biletele le vom lua direct din mașină.

Ne-am petrecut timpul rămas foindu-ne printr-o porțiune de piață; că după câțiva metri am înțeles ideea, toate standurile arătau similar, doar mărfurile erau, eventual, diferite. La fel, de toate pentru toți, inclusiv locuri unde se prepară mâncare sau sucuri naturale de fructe. La un astfel de ultim stand am poposit un pic mai mult, la câte un fresh de... nu mai știu ce combinație om fi ales, dar țin minte că a fost delicioasă! Iaca mi-am amintit că am notat și niște prețuri: 35000 VND paharul de suc (1,33$), 25000 berea (n-am băut, doar am notat; cam ăsta era prețul mai peste tot). Ne-am luat și câte o pălărie de soare; a mea, croșetată din rafie, a fost 350000, a lui Tati, din bumbac, 200000.

Biletul la tur a costat 200000 VND și la fel, am fi primit, dacă am fi vrut, toate cele prezentate la turul anterior. Excursia asta ne-a arătat cu totul altă parte a orașului, mai autentică și parcă și mai interesantă. Aici amprenta europeană lipsește aproape total, în schimb este puternic prezentă cea chinezească. M-a uimit alternanța de clădiri cu arhitecturi și dimensiuni total diferite, un amalgam cum n-am mai întâlnit niciunde (se va dovedi desăvârșit în centrul vechi din Hanoi, însă!). Majoritatea sunt extrem de înguste, cât lățimea unei camere obișnuite. Ghidul audio avea să deslușească un pic misterul: cândva se plătea impozit pe deschiderea la stradă, așa că au preferat să construiască mai degrabă pe înălțime și mai puțin pe orizontală. Și pe înălțime... după posibilități. De aceea o clădire are 5 etaje, iar cea de alături doar 2, iar următoarea 4, și tot așa. În plus, e foarte probabil ca proprietarii să se fi tot schimbat de-a lungul timpului, fiecare să vină cu doleanțele și puterea financiară proprie, așa că etajele aceleiași construcții pot diferi și ele foarte mult. Unul are balcon inundat de plante, altul are balcon închis prin care nu răzbate nimic din interior, altul are briz-brizuri colorate... Mi s-a părut absolut fascinant! A, și mi-a plăcut cum își usucă rufele: pe umerașe agățate pe balcon sau de o bară, în exteriorul ferestrei. Dacă mă gândesc bine, asta văzusem și în Thailanda.

În afară de clădiri, mi-a plăcut și să-mi cobor privirile și să observ viața „de la firul ierbii” , mai bine zis a trotuarului. Unde sfârâiau grătare, se preparau ceaiuri sau cafele, se storceau fructe pentru suc, se împleteau papuci și pălării conice, se vindeau flori de hârtie și poloboace din plastic viu colorat. Pe alocuri răzbăteau până la noi mirosurile specifice: de carne friptă, de ierburi aromatice.

Am trecut și pe lângă construcții mai... oficiale, precum Spitalul de Ortopedie (un mastodont!), pagode (citisem că Cholon e plin de vechi pagode chinezești, dar turul nu bifează decât vreo 2), o moschee albastră sau piața locală.

Simțurile mele toate erau pur și simplu amețite când turul s-a închiat și am coborât din autocar!...

Mai aveam ceva timp până la afternoon tea, așa că am zis să ne abatem prin Bui Vien Walking Street, un loc celebru în Saigon, mai ales pentru viața de noapte. Noi și viața de noapte... Mă rog, să-l vedem măcar ziua.

Mda, precum vă închipuiți, e o stradă flancată de restaurante și baruri strident decorate, majoritatea închise la ora când am defilat pe lângă ele. Oricum, ne-am făcut o idee. Îmi imaginez însă ce nebunie trebuie să fie la căderea serii! Ce vacarm, ce luminițe, ce muzici întretăiate!... Iar strada, în ciuda numelui, nu e chiar pietonală, doar ceva mai puțin circulată decât altele și doar de scutere.

De aici am pus cap compas hotelul; vreo oră de mers pe jos. A fost mai mult în realitate, că ne-am oprit la o cafenea și am stat pe mica terasă de pe trotuar și pur și simplu am urmărit, avizi, tot ce se întâmpla în jurul nostru. Un spectacol al străzii din care cu greu aveam să ne desprindem...

După-amiaza ne-am petrecut-o în confortul hotelului, cu gustarea consistentă de la afternoon tea și pe urmă pe șezlong, la piscina de pe acoperiș. Mai aveam ceva în plan și inițal programasem să ajungem la apus, dar cumva n-am reușit, am plecat din hotel după ce se înserase deja. Bitexco Financial Tower este cel mai înalt zgârie-nori din Saigon, o clădire cu 68 de etaje ce găzduiește magazine, restaurante, un cinema și, la etajul 49, o terasă închisă (Skydeck) ce oferă vederi panoramice la 360° asupra orașului. Are și platformă pentru elicoptere, ușor de reperat din exterior.

E oarecum vecin cu hotelul nostru, așa că în câteva minute am ajuns. Mai mult ne-a luat să dibuim intrarea potrivită (sunt angajați care te îndrumă, nu-i problemă). Se urcă pe niște scări rulante vreo 3 niveluri (parcă) până la casa de bilete (240000 VND = 9,14$/adult, 160000/senior sau copil; ore de funcționare 9:30-21:30), apoi cu un lift rapid am parcurs restul etajelor.

Mi-a plăcut foarte mult! În primul rând, imaginile cu împrejurimile, dar nu numai. Locul funcționează ca un mic muzeu prezentând informații foarte interesante despre istoria și cultura orașului, însoțite de imagini și câteva exponate (de exemplu un triciclu în care chiar ești invitat să te pozezi). Există și o mică expoziție cu superbe ținute tradiționale, un panou interactiv unde poți afla despre obiectivele turistice ale Saigonului, o frumoasă machetă a turnului și un magazin de suveniruri. Aproape de ieșire se află un panou uriaș ce prezintă cele mai impresionante 20 de clădiri din lume, Turnul Bitexco ocupând un meritoriu loc 5. A fost ridicat în 2010 după proiectul arhitectului Carlos Zapata. Tare de tot turnul ăsta!

... Ce să zic?! Că au fost destul 2 zile să înțelegem ceva din hardughia asta de oraș?! N-au fost, normal. Aveam încă multe alte chestii pin-uite și nici n-am apucat să ne apropiem. Dar a fost mai bine decât nimic. Și mult mai bine decât m-am așteptat. Că citisem despre mizerie și despre șobolani care mișună la tot pasul... Nu zic că n-or fi, dar nouă nu ne-au ieșit în cale. M-a stresat doar haosul din trafic și, într-o oarecare măsură, poluarea (mai ales că mă aflam pe coada unei viroze rebele). Ne-a dat peste cap toate simțurile orașul ăsta! M-aș întoarce fără să clipesc dacă s-ar ivi ocazia și probabil că m-aș fixa mai mult pe pagode, parcuri și grădini; chestii de-astea... A, singurul regret adevărat e că n-am vizitat Muzeul de Artă. Și catedrala. Și biserica roz catolică (are un nume complicat, nu-mi mai bat capul).

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 137 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI