La Akrogiali-n vale, 5 creveti cu cozi in soare (Potos)

TIPĂREȘTE

Cand am fost in 2007 in Potos, doua au fost tavernele unde ne placea cel mai mult sa mancam: la Irene (taverna, nu pizzeria) si la Akrogiali. Distanta intre ele era de cativa pasi, ceea ce facea si mai dificila alegerea. Cel putin la inceput…

De Irene auzisem de pe internet, de la alti romani care mai fusesera acolo si care nu contenteau cu laudele la adresa portiilor generoase (si gustoase, trebuie pot sa adaug) care se serveau acolo. Patroana, o olandeza (am crezut ca se numeste Irene, de unde si numele restaurantului, dar mi-a spus ca nu era asa), statea in fiecare seara in restaurant. Nu trecea printre mese, ci era cea care facea notele de plata. Era acolo si un baiat tanar si simpatic, Yannis, care rupea cateva fraze in romana si care avea rolul sau destul de important in atragerea clientilor romani.

Intr-o seara, cand era foarte aglomerat si cum noua ne era cam foame, am ales sa mergem la alta taverna. Si asa am ajuns la “Akrogiali”, sau, pre numele sau grecesc, asa cum scrie pe firma, "Ακρογιάλι". Si nu am regretat absolut de loc.

Plasata la malul marii, pe aleea cu taverne si baruri (coordonate GPS: Latit 40°36'35.87"N Longit 24°36'20.249"E), aceasta taverna mi-a placut pentru ca ea a reprezentat pentru mine ceea ce mi-am imaginat ca ar trebui sa fie o taverna greceasca autentica. Incepand cu mobilierul (am tinut minte scaunele albastre din lemn), continuand cu mancarea si incheind cu (mai ales), modul in care patronul tavernei se comporta cu clientii si cum trudea (la propriu) pentru a-i face sa se simta bine.

Acest om m-a cucerit in primul rand, inaintea felurilor de mancare excelente, cu nimic mai prejos decat laudatele de la Irene, prin felul lui de a fi, simplu, deschis, extrem de prietenos, ce alerga de la masa la masa, alaturi de baietii care il ajutau. Ma facea sa ma simt ca si cum nu as fi mers la el in restaurant, ci la el acasa. Si am apreciat extraordinar de mult sa-l vad cat de mult muncea el, direct, fara fite. Si in mod cert, chiar mai mult decat angajatii sai. Si era foarte clar ca o facea nu pentru ca nu s-ar fi putut descurca baietii, sau pentru ca nu ar fi avut incredere in ceea ce faceau acestia, ci pentru ca ii placea ceea ce facea. Iar asta conteaza intotdeauna, indiferent de tipul activitatii prestate. Omul estee nascut pentru asta si din fericire pentru turistii care ii calca pragul, asta si face.

Treptat, am renuntat sa mai mergem la Irene si ne-am „mutat” la el. Nu am sa incep sa descriu felurile de mancare servite atunci, caci pe de o parte am mancat multe din preparatele de acolo, iar pe de alta... anii si-au pus amprenta si nu mai tin minte in amanunt. Stiu ca imi placeau mult „mizilicurile” pentru uzo (meze), pestele si calamarii (eu sunt mai pretentios in ceea ce priveste prepararea si gustul acestora din urma si cumva acest produs comun tuturor tavernelor grecesti a devenit unul dintre etaloanele personale de clasificare a lor).

Puteai manca foarte bine si preparate din pui sau porc, de exemplu, insa cele din peste erau cele mai grozave. Intotdeauna proaspat si bine preparat, indiferent ca era barbuni (cel mai bun in opinia mea, chiar daca e putin mai scump, merita din plin), xifias (peste spada), lavraki, tsipoura, glossa (sole fish), sau „picii” grupei, „semintele” pentru uzo, micii gavros. Bune erau si tsipouro-ul si vinul (mai ales cel alb), de casa amandoua.

Insa surpriza cea mai placuta pentru mine a survenit in ultima seara, cand l-am rugat sa decida el pentru mine ce sa mananc in acea seara. Si printre altele, mi-a adus ceva tare gustos, preparat chiar de el: un cocktail de creveti. 5 creveti mari, ce „sorbeau” dintr-un sos special, care avea un gust divin. Desigur, placerea era de a-i manca cu mana, astfel incat mi-a fost pus la dispozitie un vas special cu cateva petale de trandafir si o felie de lamaie si un servetel umed. Nu vreau sa va intarat spunandu-va cat de gustos a fost, cert e ca patru ani am poftit la „baletul” din pahar al celor cinci... Au fost atat de grozavi, incat crevetii la gratar ce au urmat mi se pareau a fi un joc fara miza, o opera ce s-a cantat de fapt toata in uvertura.

Si iata ca dupa ce am trait atat cu amintirea acelui cvintet, anul acesta ne-am alocat o seara pentru a merge din nou in Potos. I-am intrebat pe ai mei unde doresc sa mergem, la Irene sau la Akrogiali. Sincer, ma gandeam ca voi avea un 2-1 la rezultat, caci fiul meu era in 2007 un fan Irene (mai ales datorita inghetatei), insa spre bucuria mea, nu a trebuit sa duc nicio munca de convingere, caci raspunsul a fost unanim: Akrogiali. Si acolo am mers.

Cum sa va spun? A fost ca o intalnire intre vechi prieteni. Ma gandeam ca va trebui sa-i aduc aminte ca l-am vizitat in urma cu ceva ani, insa spre marea mea mirare (si bucurie), la vederea noastra apropiindu-ne pe strada de restaurant, s-a ridicat de pe scaun, si a venit direct spre noi, cu o expresie de surpriza pe chip. Ne-am imbratisat si ne-am regasit toti cu bucurie. Nu-i venea sa creada ca trecusera patru ani, mai ales ca, spunea el, sotia si mai ales fiul meu ii pareau neschimbat (as fi banuit ca se vrea a fi un compliment, dar faptul ca ne-a recunoscut inainte de a apuca eu sa ii spun ceva, imi confirma ca, intr-un fel mai putin de asteptat avand in vedere cati clienti ii trec pragul, isi amintea de noi).

Restaurantul era, in mare, neschimbat. Erau cateva mici modificari, cea mai importanta fiind aceea ca nu mai avea mese „la interior” (un fel de a spune, caci de fapt nu exista niciun perete catre strada), ci doar pe cele doua terase ce coboara pana la nisip. In rest, aceleasi scaune albastre, cu fund impletit, ce imi ramasesera in memorie, aceiasi pereti albi cu piatra de rau, pana si acelasi personaj mustacios din gips, aflat in fata tavernei, care iti prezinta meniul. Si ce m-a bucurat cel mai mult, patronul era si el neschimbat: acelasi om super-activ, deschis, sincer, apreciat de clientii sai. Cat am stat acolo, am putut vedea reactia celor ce isi incheiau sejurul si isi luau ramas bun (au fost vreo 3 familii) sau care se vedea ca erau de mai multe zile acolo si devenisera clienti fideli ai tavernei.

Toti erau incantati, toti vorbeau cu el si cu Helen, sotia lui, cu multa placere. Ca intre oameni care se stiu parca de multa vreme. Era o senzatie de familiaritate cum nu am vazut decat la un singur restaurant, al unui italian, unde clientii veneau acolo de zeci de ani. Efectiv surprinzator, avand in vedere ca aici era un restaurant de statiune, pe unde se perinda sute, poate mii de oameni pe sezon. Era mai mult decat tineam eu minte de acum patru ani. Si de data asta era si mai multa lume decat atunci (perioadele fiind practic aceleasi, tot in a doua jumatate a lunii august). Mai multa decat la Irene pe unde am trecut prin fata (unde nu am mai vazut-o nici pe patroana, o fi vandut afacerea, nu stiu, si unde se pare ca nu mai e la fel de grozav ca inainte, poate cineva care a fost anul acesta acolo ne spune mai multe).

Mancarea a fost foarte buna si de aceasta data. Dupa uzo-ul din partea casei, am servit aperitivele (excelenta si de data asta salata de caracatita marinata, sa nu ratati daca ajungeti acolo, e unul din locurile unde stiu sa o prepare foarte bine) si felul principal, desigur peste proaspat (un lavraki imens si o portie de xifias), calamari, iar eu am incercat, la sugestia lui, un file pe porc cu un sos alb. Si cum altfel, inca o chita royala la pahar, cu creveti in coada si sos intre mustati . Si parafrazand vorbele sfinte, am vazut ca a fost bine! Ar fi mers mai bine un vin alb la toata chestia asta, insa nici cel roze, ales de proprietar, desigur tot de casa, si care a fost sprinten si usor ca un izvor de munte, nu a fost deloc rau.

A urmat desertul din partea casei si nota de plata, careia i s-a aplicat un discount de aproape 5 euro, „because you came from Golden Beach to eat here, and because you did not forget us after 4 years”.

Am mai vorbit putin si ne-am despartit pe de o parte cu parere de rau, constienti ca vor mai trece alti cativa ani pana ne vom revedea, dar pe de alta cu bucuria ca nu ne-am uitat unii pe altii si ca ne-am regasit cu bine.

E sigur, nu am ratat ocazia de a ne face o fotografie impreuna, de a ne saruta pe obraz reciproc sotiile unul celuilalt si de a ne imbratisa, ca niste vechi cunostinte. Ceea ce, la urma urmei, si suntem, nu-i asa?

---

VIZUALIZĂRI: 4792 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI